BONUS – Mă bucur că sunt mai bine – Despre relația cu orașul în care locuiești
În cadrul campaniei noastre „Mă bucur că sunt mai bine”, am primit diverse povești despre relații disfuncționale, despre dinamici care au avut un impact major.
Dar am primit și o poveste despre o altfel de relație: relația cu orașul, mai precis – cu Bucureștiul.
Deși este în altă cheie decât poveștile incluse în proiect, ne-am decis să publicăm și acest text.
Cam cât ne poate influența viața relația cu orașul în care trăim?
Relația mea cu orașul în care locuiesc de 5 generații este tare complicată. Îi iubesc trecutul, îmi displace prezentul său deși suntem împreună de 38 de ani. Și iată cum m-am trezit în miezul unei relații de adulter cu propriul meu oraș: deși eram într-o relație de lungă durată cu Bucureștii contemporani, m-am îndrăgostit iremediabil de vechii București, alături de care am traversat decenii printr-o buclă a timpului, în fiecare dreptunghi foto pe care l-am surprins aleator.
Ca să iubesc orașul meu de astăzi, am învățat să îi iubesc și să îi înțeleg trecutul. Și nu e deloc ușor să răzbesc cu cele două entități, vocale și puternice, ale aceluiași oraș: nou și vechi, expansiv și moderat, longeviv și întinerit, visător și rece.
L-am admirat de la distanța spațiului și timpului în care mă poziționam confortabil: să zicem Șoseaua Jianu (Aviatorilor de astăzi) dar din antebelic, pe când încă avea alei dedicate trăsurilor (separat pentru trăsuri particulare și publice), pietonilor, tramvaielor, călăreților dar și răzlețelor automobile. Lângă bufetul de la Șosea și cișmeaua Mavrogheni, aproape de Parcul Filipescu, o oază de mult verde și de zâmbete.
Urbanism echilibrat, decorațiuni arhitecturale intacte, materiale de construcție închegate și rezistente. Stil și suflet. Facem arc în timp, trecem peste 50 de ani de urâțire a societății și a orașului, comunism atroce, totalitarism barbar ce trece ca un tăvălug peste oameni și patrimoniu. Și încă 30 de ani de gri închis în tranziție post-comunistă. Clădirile cad încă precum piesele de domino în calea dezvoltării economice. Lemnul și piatra sunt înlocuite de PVC, plastic și gresie. Gardurile se fac mai înalte și mai opace, casele își pierd ornamentele și oamenii nu mai vorbesc între ei.
Expansiunea urâtului urban cotidian are efecte nebănuite asupra psihicului nostru. Ne face pe toți mai abătuți, mai închiși în noi și în universurile noastre interioare. Estetica (sau lipsa ei) are efecte asupra negurii gândirii. Haosul urbanistic ne agită, ne împrumută din mișcarea browniană dezlănțuită într-o stare de hipertensiune existențială. Nu doar claxoanele fac gălăgie, ci și clădirile abandonate sau mutilate de o falsă modernitate.
Dar avem salvare. Există mici oaze unde încă mai iubesc casele și poveștile lor. Oaze de respect pentru oraș și pentru sine, unde ornamentele arhitecturale zâmbesc discret, materialele de construcție conviețuiesc liniștite și culorile tencuielii mângâie privirea. Sunt case iubite pe lângă care trecem uneori în grabă, alteori agale. Uneori le observăm de la distanță doar un element decorativ, alteori le privim minute în șir, cu mare atenție, cu atât mai mult cu cât merită minutele din viața noastră.
Aș sugera ca toate locurile de așteptare, ca toate punctele de întâlnire, fie ele de tramvai, de autobuz, de prieteni, de curier, de taxi sau de mașini de ride-sharing, să fie pe lângă clădiri istorice, îngrijite, estetice, cu arhitectură echilibrată și autentică. Cred că așteptarea ar deveni brusc mai valoroasă, mai ușoară, mai demnă. Și am fi puțin mai fericiți, am simți că orașul ne dă înapoi acel ceva care ne-a fost luat în momentul în care ne-am pierdut rădăcinile și valorile.
- Publicat la
