Mă bucur că sunt mai bine: de vorbă cu Mihaela Drăgan, psiholog clinician și psihoterapeut, ep. #2

Mulțumim pentru poveștile trimise în cadrul campaniei „Mă bucur că sunt mai bine”. Am descoperit, încă o dată, că temele noastre de viață se întrepătrund, se completează și că împărtășirea lor poate fi eliberatoare.

Pasul următor este firesc: ne dorim să oferim resurse care să ne ajute în procesul de vindecare. Așa că am discutat cu câțiva terapeuți despre principalele teme pe care le-am întâlnit în poveștile voastre de viață.

Periodic, vom posta articole pe blog cu interviuri legate de anumite teme. Dacă aveți anumite subiecte pe care ați dori să le abordăm cu terapeuții, ne puteți trimite un mesaj privat și vom încerca să tratăm subiectul respectiv.

Astăzi stăm de vorbă cu Mihaela Drăgan, psiholog clinician și psihoterapeut, despre relațiile dificile cu părinții noștri, gestionarea conflictelor, identificarea relațiilor toxice, dar și a celor sănătoase.

Probleme de comunicare cu părinții noștri. Ne simțim neînțeleși, nu rezonăm, ni se pare că nu putem găsi o soluție la problemele dintre noi. Ce putem face?

Dificultățile de relaționare cu părinții sunt frecvente. De cele mai multe ori, în adolescență apar momente de rebeliune, schimbări constante ale corpului/ale colegilor/ale părinților, fluctuații hormonale și diverse alte situații anevoioase cu mediul din jurul nostru. Pentru că aceste schimbări sunt dese, haotice și imprevizibile, poate cel mai potrivit este ca în această perioadă să dezvoltăm niște puteri interioare de reglare, și acestea ar putea fi: alocarea unui timp pentru un hobby (arta este o formă funcțională de manifestare a ceea ce simțim în interior), sportul, care ajută la autodisciplină și la conectarea cu corpul, lectura, un jurnal pentru monitorizarea gândurilor, yoga sau stretching, activități cu alte persoane de aceeași vârstă, activități în aer liber sau cu animale.

Părinții sunt lângă noi și pentru a impune anumite limite și a ne ghida. Din păcate, uneori perspectivele lor nu sunt congruente cu ale copiilor. Iar acest lucru se poate menține până la maturitate, alimentat de un tipar relațional care nu mai este funcțional. Astfel, ajuns la maturitate, fac tot posibilul să-mi privesc părintele din starea mea de adult, chiar dacă dinamica relației cunoscută anterior este aceea de părinte-copil. Cu speranța că, în timp, și părintele va permite această nouă schimbare, cu răbdare și blândețe, aduc treptat o nouă dinamică de adult-adult, în loc de copil-părinte. Din pozițiile acestea, dialogul va fi orientat către soluții, apropiere, negociere, câștig pentru toate părțile și are caracter asertiv, nefiind prins în tiparele vechi.

Cum identificăm o relație toxică? Dar una sănătoasă? Mai ales dacă am fost familiarizați cu diverse forme de abuz?

În jurul nostru apar numeroase relații, funcționale, disfuncționale sau în schimbare (o relație poate să migreze din funcțional în disfuncțional sau invers).

Într-o relație disfuncțională este potrivit să impun limite. Să observ dacă acestea sunt respectate, sau, dacă sunt nevoit chiar să plec; uneori când sunt și alți factori implicați, și nu pot ieși de ușor din relație, este nevoie să îmi dezvolt strategii de coping pentru a rămâne. Cu toate acestea, uneori costul este prea mare și, poate, este mai potrivit să ies din acea relație. După ce închei orice tip de relație, este potrivit să îmi ofer câteva clipe de reflecție și mă întreb ce am învățat despre mine din acea experiență.

În copilărie suntem într-o relație fuzională cu mama, ceea ce este firesc. Cu timpul, este potrivit ca această relație să se schimbe, pentru a-i oferi copilului șansa să-și dezvolte autonomia. De multe ori acest lucru se simte ca o pierdere din perspectiva copilului, însă este o pierdere necesară.

Relația cu mama va exista mereu, doar că vor apărea anumite schimbări. Alegerea partenerului/partenerei implică procese conștiente sau inconștiente. Prin prisma obișnuinței, este posibil să caut liniștea și calmul de acasă sau, din contră, voi căuta opusul a ceea ce am văzut acasă. Este un proces individual și plin de încărcătură emoțională, de multe ori întins pe o perioadă mai lungă. În acest răstimp este potrivit să ne diferențiem sinele, să ne cunoaștem propriile nevoi și dorințe și să ne dăm posibilitatea să explorăm, să mergem către părțile noastre mai puțin acceptate, pentru a ne optimiza alegerile și, implicit, viața.

Formele de abuz pot fi ca niște tipare vechi, care ne țin pe aceleași șine de tren. Ceea ce cunoaștem este mai puțin înspăimântător pentru creier, față de ceea ce nu cunoaștem. Ne hrănim cu tiparul disfuncțional, chiar dacă uneori – rațional –  știm că nu este potrivit pentru noi. Este provocator să facem alegeri diferite, implică efort conștient și multă muncă cu sinele. Cu toate acestea, în timp, și aceste automatisme pot fi modificate, făcând loc noii alegeri, din aici și acum, înlocuind-o pe cea veche. O relație sănătoasă se poate simți atunci când mă simt văzut, am spațiu să mă exprim, emoțiile mele au loc să existe și primesc și ofer suport. Este important ca atunci când relația întâmpină dificultăți să merg către celălalt și să lucrăm împreună spre a găsi soluții și înțelegere. În ciuda faptului că nu este ușor să fac acest lucru, este sănătos să externalizez conflictul, să nu îl las să ne distanțeze, ci în urma lui să fim mai conectați. Limitele se discută în fiecare relație, depinzând de preferințele persoanelor implicate. De dorit ar fi să îmi știu nevoile, să le pot comunica asertiv și să fiu deschis către celălalt.