Mă bucur că sunt mai bine: de vorbă cu Mihaela Drăgan, psiholog clinician și psihoterapeut

Mulțumim pentru poveștile trimise în cadrul campaniei “Mă bucur că sunt mai bine”. Am descoperit, încă o dată, că temele noastre de viață se întrepătrund, se completează și că împărtășirea lor poate fi eliberatoare.

Pasul următor este firesc: ne dorim să oferim resurse care să ne ajute în procesul de vindecare. Așa că am discutat cu câțiva terapeuți despre principalele teme pe care le-am întâlnit în poveștile voastre de viață.

Periodic, vom posta articole pe blog cu interviuri legate de anumite teme. Dacă aveți anumite subiecte pe care ați dori să le abordăm cu terapeuții, ne puteți trimite un mesaj privat și vom încerca să tratăm subiectul respectiv.

Astăzi stăm de vorbă cu Mihaela Drăgan, psiholog clinician și psihoterapeut, pornind de la temele și subiectele întâlnite în volumul de memorii Mă bucur că mama a murit de Jennette McCurdy.

„Consider că fiecare dintre noi are o primă probă de actorie și o dorință puternică de a-și impresiona mama, împlinindu-i visele pe care ea, ca adult, nu a reușit să le materializeze. 

Astfel, noi, copiii, ne vedem îndatorați să o facem. Cu gândirea magică definitorie pentru copilărie, pregătim un întreg arsenal să ne „salvăm” mama, demarând un scenariu propriu de viață care orbitează în jurul ei. După cum se vede, fără să ne dăm seama și cu cele mai bune intenții, deja nu mai trăim după o perspectivă a noastră, ci am intrat pe niște șine de tren mai vechi; poate de 30 de ani vechime sau poate de un secol, nu știm dacă sunt realități ale părinților sau ale străbunicilor. 

Relatările autoarei încurajează la căutări interioare și trezesc curiozitatea. Proba de actorie pe care a avut-o Jennette a fost bine conturată și visele mamei ei erau bine delimitate. Nu avem mereu acest privilegiu în viețile noastre, de aceea este o oportunitate să ne inspirăm de aici și să-l folosim ca punct de plecare pentru autocunoașterea și dezvoltarea noastră emoțională. Să identificăm, să localizăm și să fim curioși despre propria noastră probă sau probe și despre visele, uneori încâlcite, ale părinților noștri. 

Majoritatea dintre noi avem diverse probe de actorie pe care nu le conștientizăm, nu știm ce este necesar să facem și nu avem cerințe, un cadru sau un juriu. Tot acest scenariu este în mintea părintelui și, mai provocator, acest scenariu este într-o continuă schimbare, depinzând de factori versatili precum cât este de înclinat părintele către comunicare, ce înseamnă pentru el fericirea, dacă știe ce își dorește sau dacă a găsit loc de parcare. Cum să câștigi o asemenea probă? 

Suntem de multe ori în copilărie, vârsta la care nu putem lua decizii raționale, doar inervațiile corpului ne sunt repere. A fi eu sau a supraviețui? Întrebarea se pune de cele mai multe ori în interior, fără să știe altcineva, aduce de multe ori vinovăție doar că ne-am permis să ne punem o asemenea întrebare, iar răspunsul se oferă într-o clipită prin toate senzațiile corpului: Supraviețuiește! Este momentul în care ne deconectăm de la propriile nevoi și dorințe, implicit de la propriul corp, cu emoțiile aferente. În acel moment facem un pact tacit cu noi înșine în care va fi necesar să ne reprimăm emoțiile, deoarece avem nevoie de acceptarea părintelui pentru a rămâne în siguranță. În unele momente este singurul lucru pe care-l putem face, în schimb disfuncționalitatea lui apare când se menține la vârsta adultă. 

Comportamentul rămâne alături de noi, se dezvoltă, se rafinează și noi uităm să mai revizuim aceste contracte făcute în momente critice, în care creierul poate nu era pe deplin dezvoltat și resursele noastre erau limitate. 

Să ne inspirăm de la Jennette și să-i preluăm modelul în care automatismele și comportamentele care ne prisosesc și ne împiedică dezvoltarea ca adult sunt înlocuite cu altele mai funcționale. Uneori aceste legăminte sunt menținute și post-mortem, după ce persoana a decedat, ceea ce ne poate formula o imagine despre cât de importante sunt aceste loialități pentru noi. 

„Nu sunt suficient de bun” vine împreună cu multe emoții, iar intensitatea acestui mesaj este direct proporțională cu importanța persoanei de la care am auzit sau simțit aceste mesaje. Purtăm în interiorul nostru conflicte, incertitudini și temeri, care se pot reflecta deseori în comportamente de automutilare, relații disfuncționale, dependențe sau gânduri suicidare. Astfel, în mod paradoxal, o parte din comportamentele menite să ne ajute la supraviețuire ajung să fie atât de invalidante încât să nu-și mai împlinească scopul, ci să-l împiedice.”

***

Cei de la Alianța Română de prevenție a suicidului au un număr de telefon pentru situații de criză suicidară: 0800801200 (apel gratuit la nivel național din orice rețea între orele 19:00-07:00). 

Singura linie de asistență la nivel național pentru lupta cu alcoolul este 0219335 AlcoLine, lansată de Alianța pentru Lupta împotriva Alcoolismului și Toxicomaniilor. 

Pentru servicii specializate de asistență în situații de violență domestică și de gen: 0800070017 HelpLine 24h/24h. 

depreHUB – primul HUB antidepresie din România: 0374.456.420 – helpline anti-anxietate gratuit 24/7, deprehub.ro. 

Proiect inițiat de Asociația Happy Minds și Psih. Yolanda Crețescu cu scopul de a reuni, sub cupola unui nou concept în România (HUB dedicat comunităților care au predispozitie spre depresie), totalitatea serviciilor de consiliere și terapie pentru prevenția, evaluarea, diagnosticarea și tratamentul depresiei.