Mă bucur că… sunt mai bine. O colecție de povești de viață, ep. #1

Cuvânt înainte

După lansarea volumul de memorii „Mă bucur că mama a murit”, am primit numeroase mesaje de la cititori despre cât de asemănătoare este povestea lor de viață cu a autoarei. Ne-au povestit despre relații disfuncționale, dar și despre vindecare și cât de important este să împărtășești poveștile de viață cu alte persoane. Astfel a luat naștere această campanie: „Mă bucur că sunt mai bine”. Ne-am gândit să creăm un „safe-space” în care oamenii să ne scrie, anonim, poveștile lor. Pentru că puterea comunității poate fi vindecătoare.

Poveștile pe care urmează să le citiți au fost trimise în mod anonim de oameni care au răspuns invitației noastră publică și care au vrut să dea mai departe trăiri care le-au schimbat în mod fundamental viața. Le vom publica în mai multe episoade și vom crea o categorie specială numită „Mă bucur că sunt mai bine”, unde le veți putea găsi pe toate.

Nu uita: A-ți spune în mod anonim și voluntar povestea poate fi, uneori, o formă de alinare. Însă dacă te găsești într-o situație foarte dificilă, amintește-ți că există soluții și apelează la ajutor specializat. 

Povestea #1

Relația cu tatăl meu a fost mai mult o școală decât o relație tată-fiică. El și-a dorit de când am început să vorbesc, de pe la 2 ani adică, să fiu acest mic geniu al familiei lui. Învățam zilnic rugăciuni musulmane, îmi dădea teste, iar când am început școala, dacă luam un 10 la vreo materie, mai ales la religie, primeam un cadou. Așa l-am primit la 5 ani pe Canarino, un canar superb. Pentru că eram deci acest „mic geniu”, la 5 ani eram în clasa I. 

Aș putea compara relația cu tatăl meu, când eram mică, mai mult cu o tabără de dresaj. Mereu trebuia să învăț ceva nou, mereu trebuia să număr de la 1 la 10 în arabă, mereu era ceva ce trebuia să fac, uneori mă și filma ca să-i trimită familiei lui din Iordania dovada că „ce deșteaptă este fata mea”. Acum, ca adult, din cauza acestui model de educație, mi-e foarte greu să accept când greșesc, sunt aspră cu mine dacă nu sunt genială în ceea ce îmi propun să fac și mereu aștept ca acțiunea mea să aibă o recompensă. Sunt un câine dresat și cu cap frumos. 

Deși de cele mai multe ori e greu să trăiesc sub bagheta perfecțiunii pusă de tatăl meu asupra mea și sunt mult prea dură cu mine în majoritatea cazurilor, mai ales când vine vorba de cariera mea, am învățat că e doar un mecanism pe care creierul meu l-a învățat încă de când eram mică și, când realizez că devin prea dură cu mine, îmi amintesc că dresorul nu mai este prin preajmă și că am voie să greșesc, că e absolut normal să nu fiu cea mai bună, cea mai deșteaptă, cea mai frumoasă din „curtea școlii”. 

Îi mulțumesc totuși, pentru că datorită lui am un creier ager, care chiar învață repede orice își propune și mă pot baza pe faptul că, dacă am nevoie și îmi pun în minte să fiu genială, am toate calitățile necesare să excelez în ceea ce îmi propun. Activez puțin bagheta lui magică pe care a pus-o deasupra mea când eram mică și redevin geniala familiei, însă doar când îmi doresc eu. În rest, datorită terapiei, maturizării și oamenilor din jurul meu, mi-e ușor acum să accept că sunt om și nu un robot programat să facă totul bine.

Povestea #2

Într-o zi a trecutului meu recent am fost să vizitez o instalație imersivă care avea o cameră în care auzeai, într-un loop continuu, afirmații toxice înregistrate de alți vizitatori, afirmații care îi marcaseră în existența lor. Cât am stat acolo, am trecut prin toate afirmațiile populare care mi-au marcat relația cu mama, dar și cu o parte din cei care trebuiau să-mi fie modele și repere în viață: „atât te-a dus pe tine mintea?”, „nu te uiți la tine?”, „sunt dezamăgit”, „nu mi-aș pune bluza aia, n-ai talie pentru ea”, „de ce-ți faci părul roșu, ești curvă?”, „regia nu e o meserie pentru femei”, „nu te mai strădui, tot în sărăcie o să mori”, „nu ai ce căuta aici”, „nu ești suficientă”, „nu ești suficient de slabă sau înaltă”, „nu ai destul talent”, nu, nu, nu, nu, nu…

Mi-am dat seama cât am stat acolo că, deși am simțit în cele 5 minute de stat pe jos și ascultat o greață puternică venită din stomac, celelalte senzații pe care le-am încercat au fost… banalitatea, familiaritatea. Mi-am dat seama că acea cameră este cu mine mereu, este parte din mine. Este una din camerele care formează ființa mea și în care am depozitat toate aceste scenarii spuse de alții despre mine. Mi-am mai dat seama și că nu m-am gândit niciodată să caut ferestrele din camera asta și să mai aerisesc din când în când. Nu… Am ținut toate afirmațiile acelea ca pe niște haine la care nu vreau să renunț, pentru că „mi-au fost dăruite și poate o să le mai port”. Ori de câte ori vine un eveniment în viața mea – un proiect nou, iminența unei relații noi, o oportunitate la care am visat în tăcere, caut printre umerașele făcute din schelete și aleg un veșmânt croit de cineva care nu-mi știe forma autentică, pe care-l pun pe mine și care mă ascunde. Iar apoi mă întreb de ce nu m-a(u) văzut și nu m-a(u) auzit…

Partea bună cu experiența de viață, cu înaintarea în ani, este și că îți schimbi inevitabil stilul vestimentar. Nu te mai potrivești în hainele de la 20 de ani. Așa că renunți la ele. Înveți să stai mai mult cu tine în fața oglinzii, să descoperi ce-ți stă cu adevărat bine. Ai curaj să te uiți în ochii tăi până le vezi cu adevărat culoarea, chiar dacă uneori este o nuanță mai difuză datorită sticlirii pe care o dau lacrimile care stau să curgă – de durere că ți-ai încorsetat corpul cu haine ce nu ți se potriveau, de furie că a trecut atâta timp până să te uiți cu adevărat la tine, de teamă că poate nu vei găsi niciodată hainele care să-ți ia senzația asta de frig. Sau, uneori, dacă ești norocoasă… de iubire pentru reflexia pe care o vezi.

Iar când ajungi acolo… nu mai ai nevoie de nimeni să-ți spună în ce să te îmbraci. Devii propriul tău designer și poți goli șifonierul umplut de ceilalți. Și deși în mod normal încurajez donația de haine, pe acestea eu am decis să le incinerez. Uneori focul naște răni, alteori le cicatrizează pe cele deschise. Uneori focul mistuie, alteori încălzește. Norocul meu este că, datorită lor, eu știu diferența.

Povestea #3

De mai bine de 9 ani nu mai țin legătura cu tatăl meu. În ultimii 4 ani am încercat să vindec relația cu el prin tot felul de terapii. De ce făceam asta? Pentru că simțeam în permanență că am un gol în interiorul meu și am crezut că trebuia să îl umplu cu iubirea tatălui. 

Pentru că afecțiunea lui mi-a lipsit, pe măsură ce am înaintat în vârstă, am încercat să umplu acest gol cu iubirea partenerilor și nu doar că nu am umplut nimic, dar golul s-a făcut și mai mare, și-a mărit dimensiunile. Într-o ședință recentă cu terapeuta mea, am făcut o tehnică numită „scaunul gol” și a trebuit să port o discuție imaginară cu tatăl meu prin care să îi spun ADIO. 

Abia atunci am realizat că am căutat mereu să umplu golul din mine cu iubirea din exterior, fără să îmi dau seama că trebuia să o caut tot în interior, în mine. În primul rând, eu trebuia să învăț să mă iubesc și să mă iubesc atât de mult încât să mă văd completă. Să mă iubesc atât de mult încât să nu mai simt nevoia să demonstrez nimănui că merit să fiu iubită. 

Abia când am avut această conștientizare, că izvorul iubirii pleacă de la iubirea de sine, am reușit să mă simt completă și să îi spun adio tatălui meu. Pentru că am ales să mă iubesc pe mine mai mult și să nu mă mai las afectată în prezent de relația cu el.

Găsești toate poveștile trimise aici.