Mă bucur că… sunt mai bine. O colecție de povești de viață, ep. #2

Cuvânt înainte

După lansarea volumul de memorii „Mă bucur că mama a murit”, am primit numeroase mesaje de la cititori despre cât de asemănătoare este povestea lor de viață cu a autoarei. Ne-au povestit despre relații disfuncționale, tulburări de alimentație, dar și despre vindecare și cât de important e să împărtășești poveștile de viață cu alte persoane. Astfel a luat naștere această campanie: „Mă bucur că sunt mai bine”. Ne-am gândit să creăm un „safe-space” în care oamenii să ne scrie, anonim, poveștile lor. Pentru că puterea comunității poate fi vindecătoare.

Poveștile pe care urmează să le citiți au fost trimise în mod anonim de oameni care au răspuns invitației noastră publică și care au vrut să dea mai departe trăiri care le-au schimbat în mod fundamental viața. Vă mulțumim pentru asta. 

Povestea #4

Încă din copilărie m-am confruntat cu o disfuncționalitate în ce înseamnă relațiile cu cei din jur și greutatea de a căpăta încredere în ceilalți. Fiind abandonat de familie în prima parte a vieții, după care adăugat unei alteia, în care cuvinte ca „ești un nimic’’, „fără noi nu ai putea să te descurci în viață’’, „pot să te arunc în stradă în 2 secunde’’ erau la ordinea zilei, iar concepte ca iubirea, respectul și încrederea erau inexistente, trăiam așadar o viață în care mi se părea că, dacă cineva rostește un cuvânt drăgăstos sau de apreciere, este o persoană slabă ori o zice din falsitate, pentru că are anumite intenții. 

Ani de zile am trecut prin anxietate și depresie, având mereu sentimentul că sunt o greșeală și că nu ar fi trebuit să exist ori că nu voi avea curajul și puterea financiară să pornesc pe alt drum.

Cu timpul, rupând acest cerc vicios și depărtându-mă de oamenii cărora din obligație le spuneam mama și tata, am luat viața în piept pe cont propriu și am realizat că sentimentele nu înseamnă vulnerabilitate, că există frumos în sufletul oamenilor și că unele răni nu pot fi niciodată vindecate dacă nu te rupi de povara trecutului și implicit de oamenii posesivi și manipulatori. 

Doar așa mi-am recăpătat stima de sine, încrederea că sunt o persoană puternică și capabilă să construiesc relații frumoase și de durată cu oameni cu suflet blând.

Mă bucur de oamenii care mă iubesc, sunt mândru și mă bucur că acum sunt bine!

Povestea #5

Într-o fereastră de chat care s-a deschis brusc, un prieten cu care nu mă mai văzusem de multă vreme m-a întrebat dacă știu ce s-a întâmplat cu Corina, de ce a divorțat. Nu i-am răspuns. Pusesem mulți ani de pauză între mine și Corina, dar nu suficienți, se pare. Simpla menționare a numelui ei era resimțită ca un atac, dintre acelea care îți fac întreg corpul să se cutremure. Ca o lovitură nevăzută, dar precisă.

Cu 20 de ani în urmă, Corina fusese prima prietenă pe care mi-o făcusem în București și la noul meu loc de muncă. Colindam cu ea fast-food-urile și magazinele cu haine din oraș, mergeam în Vamă, o vizitam des și îmi prezentase toți prietenii ei din copilărie. Fete nu prea avea prin preajmă. Apoi ne-am schimbat în feluri diferite – fiecare așa cum și-a dorit.

Ea s-a căsătorit cu un bărbat bine situat financiar, cu care a făcut doi copii, și erau mai mereu plecați în câte o vacanță. Eu mi-am văzut de carieră și de povești de dragoste mai lungi sau mai scurte, toate fără final. Treptat, n-am mai avut nimic în comun, deși se supăra dacă nu era inclusă cu copii cu tot în ieșirile mele cu alte femei, dar și dacă îndrăzneam să-i refuz vreo invitație. 

N-aș putea indica exact momentul când a început să mă jignească în fața altora, să-mi arate cu degetul eventualele greșeli la serviciu, să strige în gura mare lucruri intime pe care i le destăinuisem și să mă facă de râs. Publicasem o carte și, probabil, micul val de recunoaștere de care mă bucuram o irita. Aveam, amândouă, peste 35 de ani și nu am simțit până atunci că am concura pentru ceva. Ea, probabil, avea altă părere.

Când, în plin burnout, după ani în șir în care capacitatea mea de a înghiți nedreptăți din partea unor persoane superioare ierarhic, dar incompetente profesional, se epuizase, am decis să îmi dau demisia, m-a învinuit pe mine. Eu eram mofturoasă, incapabilă să îmi aleg oamenii cu care să lucrez, refuzam să execut genul de treabă pe care îl făcea ea pentru că eram comodă, iar ei nu i s-ar fi întâmplat niciodată asta. 

Era momentul când aș fi avut cel mai acut nevoie de o prietenă și mi-am dat seama că nu o am. Ba mai mult, au năvălit peste mine toate acele clipe în care râdea public de felul în care mă îmbrăcam, de ce comandam la restaurant, de postările mele de pe Facebook sau în care, dacă îmi ieșea ceva bine la serviciu, afirma că sigur făcuse altcineva, nu avea cum să fie ideea mea. 

Era mereu cu ochii pe mine și comenta orice detaliu. „Glume”, le zicea, eu eram cea fără simțul umorului. În dățile numărabile pe degete în care, cu mari rețineri, o rugam să mă ajute cu ceva, promitea și apoi nu era de găsit sau era ocupată cu lucruri „serioase” ori trebuia să mă adaptez la programul ei și, pentru mine, era prea târziu. Iar dacă îmi permiteam să îi reproșez ceva, urla la mine. 

Tonul ridicat, felul în care întrerupea fără maniere sau trântea ușa de perete o făceau să mi se pară extrem de amenințătoare. Îmi era, efectiv, frică de ea. Unii apropiați au încercat să-mi spună că un prieten adevărat nu ar face niciodată asta și că e cazul să scap de ea. Dar anduranța, neîncrederea în mine, nevoia de a fi plăcută și de a menține pe toată lumea mulțumită în jurul meu m-au făcut s-o tolerez până a devenit nu toxică, ci letală.

Ultima întâlnire cu Corina a fost acum 5 ani, la insistențele ei, într-o zi foarte plină pentru mine, în care am cedat, ca de obicei, și voiam doar să scap de presiunea prezenței ei cât mai repede. 

Își găsise un admirator de care ardea de nerăbdare să-mi povestească, să-mi arate că, iată, ca s-o citez, i se întâmplă și ei ceva, în sfârșit. Nu mai e „doar” o mamă cu doi copii. Apoi m-a întrebat, uitându-se fix în ochii mei cu expresia unei păsări de pradă cu privire rece, dacă am idee cât m-a invidiat în toți anii ăștia. Pentru viața mea aparent fără griji, pentru părinții mei care mă ajută, pentru toți bărbații de succes, în opinia ei, cu care am fost, asta în timp ce ea era „blocată” într-o căsnicie nefericită. Iar imaginea acelui moment încă mă paralizează, e ca un coșmar în care nu te poți mișca și toți ceilalți fug în jurul tău.

Se vorbește atât de mult despre relații amoroase toxice, dar cred că și cele de prietenie care sunt sau devin nocive te pot răni, bântui, lăsa cu traume chiar. Regret că în viața reală nu poți da unfollow, delete, block, așa încât unele persoane care ți-au făcut rău să dispară cu totul. Mă bucur însă că acum văd semnele mai repede. 

Am mai avut cel puțin o „Corina” de atunci și era de așteptat, dat fiind că nici eu nu mă pot schimba peste noapte. Dar le-am eliminat mai iute din viața mea. Sunt extrem de selectivă cu oamenii cu care îmi petrec timpul și nu le mai găsesc justificări psihanalitice celor care mă rănesc, doar mă îndepărtez de ei. 

Cât despre Corina, am aflat că este revoltată că „am dispărut” și mă consideră nerecunoscătoare, „după câte a făcut pentru mine”. Și că nu suportă să fiu pomenită, deși mie nu mi-a scris niciodată să mă întrebe ce s-a întâmplat. Altfel, se poartă la fel de cumplit, doar a schimbat o victimă cu alta. Sunt fericită că eu nu mai sunt una dintre ele și sper să n-o mai întâlnesc niciodată.

Povestea #6

Întotdeauna am avut o relație – puțin spus – dificilă cu familia mea. „Nu am suferit”, dacă ar fi să iau în calcul oportunitățile oferite sau situația materială. Am avut o copilărie „fericită”, dar plină de restricții zilnice, pedepse sau certuri aprinse inutile.

Din clipa în care am pășit în viața de elevă și, ulterior, de studentă, problemele au început cu adevărat. Poate nu este o poveste unică, poate alte persoane consideră că au avut mai multe suferințe decât mine, dar nu mi-a fost ușor niciodată.

Până am ajuns la liceu am fost elevă de zece (fără exagerări). Am fost împinsă în situații stânjenitoare, neplăcute sau chiar nepoliticoase, în care îmi rugam insistent profesorii să îmi mai pună o întrebare, să îmi rotunjească o notă, orice, doar să nu primesc altceva în afară de zece… 

Știam consecințele. La liceu, lucrurile nu au mai mers la fel de lin, dar nu s-au schimbat cu mult. Pe lângă notele perfecte obligatorii, am participat la numeroase concursuri de română, matematică, fizică, informatică, engleză. Am încercat chiar și la franceză sau biologie. A fost epuizant… Aproape în fiecare weekend mă prezentam la un concurs sau chiar două.

Nu aveam voie să am prieteni apropiați așa cum îmi doream. Nu aveam voie să stau în parc la fel de mult ca ceilalți. Nu puteam să plec prea departe de bloc fără să fiu sub supravegherea bunicii. Mă simțeam urmărită de prea multe ori și nu reușeam să mă atașez de persoanele din jurul meu. Surprinzător sau nu, chiar am fost urmărită de câteva ori. Nu aveam voie să merg în vizită la prietenele mele, nu aveam voie să invit persoane acasă, nu am stat peste noapte niciodată la o prietenă.

Și, dacă îmi lipsea contactul cu lumea exterioară, între cei patru pereți de acasă avea loc adevărata magie. Trebuia să povestesc fiecare secundă din viața mea pe care o petreceam în afara casei, fie că am văzut o pisică pe stradă sau că ne-a spus profesorul X să rezolvăm o ecuație în clasă. Bârfă, bârfă, bârfă… O relație mamă-fiică reușită, ați putea crede… Ei bine, nu. În clipa în care îi spuneam ceva ce nu îi plăcea cât de puțin, începea un adevărat scandal, pe care îl auzeau eventual și vecinii.

Vrem să fii mai slabă, vrem să înveți mai mult, trebuie să iei din nou bursă, nu te străduiești, minți, ne ascunzi lucruri, vrem să fii normală, o să râdă lumea de tine… îți vrem binele… În fiecare zi aceleași vorbe, la care se adăugau și altele mai aspre, iar așa s-a născut depresia, pe care am descoperit-o mai târziu, pe care nu am reușit să o înving nici până în prezent, dar mă bucur că acum sunt mai bine decât atunci.

Găsești toate poveștile trimise aici.