Mă bucur că… sunt mai bine. O colecție de povești de viață, ep. #3
Cuvânt înainte
După lansarea volumul de memorii „Mă bucur că mama a murit”, am primit numeroase mesaje de la cititori despre cât de asemănătoare este povestea lor de viață cu a autoarei. Ne-au povestit despre relații disfuncționale, dar și despre vindecare și cât de important e să împărtășești poveștile de viață cu alte persoane. Astfel a luat naștere această campanie: „Mă bucur că sunt mai bine”. Ne-am gândit să creăm un „safe-space” în care oamenii să ne scrie, anonim, poveștile lor. Pentru că puterea comunității poate fi vindecătoare.
Poveștile pe care urmează să le citiți au fost trimise în mod anonim de oameni care au răspuns invitației noastră publică și care au vrut să dea mai departe trăiri care le-au schimbat în mod fundamental viața. Vă mulțumim pentru asta.
Povestea #7
Am avut mereu o relație complicată cu ai mei.
Și când zic ai mei, nu mă refer doar la mama și tata, ci la familia extinsă: mătuși, unchi, bunici, străbunici. Îmi amintesc că eram mică și nu înțelegeam dinamicile din familie, nu înțelegeam ce caut în această familie, de ce nu rezonez cu nimeni, de ce mi se pare că nu mă potrivesc?
De-a lungul anilor mi s-a confirmat că vedem viața foarte diferit. Mama nu știa să-și exprime emoțiile și s-a retras în lumea ei, m-a lăsat la bunica după divorțul de tata. Bunica era o intelectuală formidabilă, dar nu prea știa cu emoțiile, bunicul era un inginer-pictor care era mereu plecat de acasă în deplasări.
Unchiul avea câte o amantă în fiecare oraș, ceilalți bunici se certau des, căsnicia mătușă-mii se tot destrăma. Iar eu încercam să înțeleg cum te poți apropia în mod autentic de oameni. Cred că auzeam săptămânal că toți bărbații înșală și că toată lumea îți vrea răul. Că prietenii te înjunghie pe la spate, iar femeile fură soții prietenelor.
Am învățat să trăiesc, să iubesc și să-mi exprim emoțiile greu, cu multe hopuri și cu distanțare de familia mea biologică. Mi-am găsit familia de suflet: am învățat de la prieteni. Mi-am căutat și găsit repere la învățătoare, profesori, artiști, scriitori, părinții altora, în muzică și filme. Târziu am început să fac și terapie. Încă fac. Mi-a fost extrem de greu în relațiile romantice – cum începea să fie bine, mă panicam și fugeam, pentru că nu-mi era deloc familiar și părea că e ceva în neregulă. Am intrat în relații toxice, m-am lăsat umilită și m-am făcut preș în mai multe situații. Am acceptat tot felul de dinamici ciudate, pentru că nu mi se părea că merit mai mult.
La exterior totul părea superb, părea că am o încredere uriașă în mine și că am o viață minunată. Când am început să povestesc ce simt cu adevărat în interior, majoritatea oamenilor au fost șocați. M-a fascinat mereu ce diferență uriașă poate fi uneori între ce arăți lumii și ce simți cu adevărat.
Acum sunt tot mai aproape de mine, și la interior, și la exterior. Nu mă mai prefac, nu mai mint, nu mă mai forțez să fiu pe placul lumii sau al familiei.
Am lângă mine oameni pe care îi iubesc și alături de care nu mi-e frică să fiu autentică. Cu familia am o relație distantă, ne vedem la zile de naștere și vorbim ocazional. Și mi-e bine așa. Încă mă simt bizar în prezența lor și nu-mi face plăcere să interacționăm. Dar mă chinui să accept situația așa cum e și să nu mai sper că ceva se va schimba. Tot ce pot să fac este să am grijă de mine și de viața mea.
Povestea #8
Mi-am dat seama că nu știu să mă iubesc.
Nu m-a învățat nimeni asta și nici eu nu mi-am dat seama cum se face. Am fost mereu orientată pe exterior, cum să le fie bine celorlalți, cum să îi mulțumesc pe ceilalți, ce să fac ca nusă nu cumva să se supere, cum să fac să nu rănesc, ce să spun ca să fie bine. People-pleaser, cum se zice.
Mi-am dat seama că am atâtea frici, că nici nu știu de unde izvorăsc sau cât de vechi sunt. Frica de viitor, frica de judecata altora, nevoia de validare, frica de moarte, frica de viață, frica de suferință. Neacceptarea prezentului și a trecutului. Veșnicele întrebări despre Ce ar fi fost dacă…?
Aparent, opun o rezistență la bine, ca un fel de atașament față de cineva care nu e sau nu a fost bine.
Toate astea sunt atât de vechi, încât credeam că fac parte din mine, că așa sunt eu. Dar nu. Sunt dobândite, rulate, tocite în tot felul de relații disfuncționale bazate pe frică.
Acum lupt ca să-mi recapăt puterea. Să văd cine sunt dincolo de toate fricile și măștile lipite de mine. Să descopăr ce îmi place. Ce vreau să fac. Cu cine. Pe cine vreau și pe cine nu vreau în viața mea. Abia acum descopăr că pot alege independența & autenticitatea și că nu trebuie să conving pe nimeni de nimic.
#Povestea 9
Se spune că prima relație, prima poveste de iubire nu se uită. Chiar așa este, pentru că nu am cum să uit cât de mult timp mi-a luat să mă vindec, să trec peste toate remarcile, peste toată agresivitatea și răutatea cu care am trăit timp de doi ani, la care se mai adaugă doi, dar la distanță.
Aveam 16 ani când l-am cunoscut. Era unul din cei mai banali băieți cu care vorbeam în acea perioadă. Singurul lucru pe care-l consideram atunci intrigant era faptul că era mai mare cu patru ani decât mine.
Am început să ieșim și, fără să-mi dau seama, îmi ajunsese drag. Acum, după nouă ani, îmi dau seama că, de fapt, eu m-am îndrăgostit mai tare de ideea de a avea o relație. Îmi plăcea să primesc cadouri și mesaje de „bună dimineața”, să mă plimb de mână ore în șir și să desenez inimioare pe caietele de română.
Lucrurile au început să se schimbe pe când eram la finalul liceului. Prima dată mi-a zis că nu înțelege de ce îmi doresc să merg la banchetul de final de an, fiindcă am iubit. Apoi mi-a zis că se desparte de mine înainte de proba scrisă de Bac la istorie. Iar a doua zi, după examen, m-a sunat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Nu dădeam prea mare importanță acestor gesturi atunci, mai ales că trăiam în orașe diferite și ne vedeam destul de rar fizic. Relația noastră s-a înrăutățit când m-am dus la facultate în orașul în care trăia el. Chiar dacă locuiam la cămin, petreceam destul de mult timp și la el acasă.
Nimic din ce făceam nu era bine. Dacă citeam, îmi spunea că ar trebui să „presar condimente peste mâncare”, dacă eram în mall, la cumpărături, îmi spunea să nu o iau în fața lui, ci să merg în spate, pentru că sunt femeie.
Cu fiecare zi care trecea și cu fiecare remarcă și comentariu la adresa mea, încrederea pe care o aveam în mine devenea din ce în ce mai șubredă. „Tu ai umeri de gâscă, cum să porți acel costum de baie”, „altele au până și unghiile de la picioare mai frumoase”, „nu ți se potrivește fața cu corpul”.
Ajunsesem într-un punct în care eram atât de nefericită, încât adormeam plângând seară de seară. Atunci m-a ajutat relația pe care o aveam cu prietenele mele, care-mi erau și colege de cameră și, poate cel mai important, relația cu ai mei.
Mă bucur că azi sunt bine. Am citit multă psihologie, am stat de vorbă cu numeroase femei și m-am privit mai mult în oglindă. Chiar dacă am mai pus niște kilograme pe mine, pot mărturisi că nu m-am simțit niciodată mai frumoasă și mai liberă ca acum.
- Publicat la
