Mă bucur că… sunt mai bine. O colecție de povești de viață, ep. #4
Cuvânt înainte
După lansarea volumul de memorii „Mă bucur că mama a murit”, am primit numeroase mesaje de la cititori despre cât de asemănătoare este povestea lor de viață cu a autoarei. Ne-au povestit despre relații disfuncționale, dar și despre vindecare și cât de important e să împărtășești poveștile de viață cu alte persoane. Astfel a luat naștere această campanie: „Mă bucur că sunt mai bine”. Ne-am gândit să creăm un „safe-space” în care oamenii să ne scrie, anonim, poveștile lor. Pentru că puterea comunității poate fi vindecătoare.
Poveștile pe care urmează să le citiți au fost trimise în mod anonim de oameni care au răspuns invitației noastră publică și care au vrut să dea mai departe trăiri care le-au schimbat în mod fundamental viața. Vă mulțumim pentru asta.
Povestea #10
Atunci când fluxul conștiinței nu e șic
Pe ultima sută de metri m-am înscris anul trecut la o cursă de alergare. Iar acum, tot pe ultima sută de metri, mă înscriu în acest proiect colectiv.
Vezi tu, inima mea bate extrem de încet, dintr-o politețe față de inimile care se aud mai tare. Și pentru că mereu se aude în surdină, are nevoie de stimulente. Unul dintre ele este acest adrenaline kick pe care doar „ultima sută” i-l poate oferi.
Dar, revenind, încerc să apăs înăuntru. Sunt locuri unde doare mai tare. Relația (sau, mai bine spus, absența relației) mamă-fiică. Iar dacă relația tată-fiică reprezintă „capul”, ei bine, conexiunea dintre mamă și fiică ar fi „gâtul”.
Vreau să vorbesc despre gât. Despre nedreptatea pe care a suferit-o. Cu toate că mama mi-a arătat colecția ei de coliere din perle naturale, cu forme neregulate, cu toate că mi se măreau ochii vizibil la vederea unor șiraguri roz sidef, alb spre unt și negru metalic, cu toate că perlele vorbeau despre șicul anilor ’20 și despre abisuri și sacrificiu, gâtul nostru nu a purtat perle niciodată.
Nu.
Al nostru gât a fost un gât fiert de găină rămas de la ciorbă, pe care nimeni nu s-a sinchisit să-l mănânce. Nu am făcut nicicând parte din ceva coerent. Am fost doar un gât suspendat. Ceva care se voia a fi artă contemporană, dar nu era decât trompe-l’oeil.
Un gât suspendat. Deasupra lui, la câțiva centimetri, o beretă. Nu contează culoarea ei, pentru că se schimbă în permanență. Capul? Lipsește și el, dar vom folosi un cap inexpresiv de manechin. Cam așa era legătura dintre noi. Dar am citit undeva că „există prezență în absență”.
Există prezență în absență, îmi repetă vocea interioară.
Doar că acea prezență himerică nu s-a arătat foarte blândă cu psihicul meu.
„Tu ești fiica lu’ bascheta?”
Bereta, deșteptule, îmi venea să îi spun.
Are un nume. Pentru mine e mama. Pentru cei apropiați, Cla sau Gabi. Iar pentru cei care au cunoscut-o superficial – Bereta.
Și de ce m-ar fi durut, în fond, porecla ei din adolescență?
Să fi avut dreptate Sartre? „Infernul sunt ceilalți.” Cel puțin, așa simțeam.
O roșeață biciuitoare în obraji care trăda vâlvătaia interioară, dar și un autocontrol cvasiadmirabil puneau stăpânire pe mine.
Nici prin cap nu mi-a trecut că voi moșteni o poreclă. Credeam că acneea supărătoare de pe omoplați și natura mea, pe atunci haotică, erau de-ajuns.
M-am simțit deranjată foarte mulți ani la rând de un cuvânt, pe care-l percepeam ca pe o săgeată otrăvită. Precisă. Eram un darts uman, iar ceilalți ținteau bine.
Într-o perioadă, îmi era jenă să port berete din pricina stigmatului. Îmi veneau în minte doar răutăcismele gratuite și corelarea cu mama.
A urmat o etapă în care făceam toate schimbările necesare pentru a nu fi ca ea. Mă tundeam altfel, mă vopseam în fel și chip. Îmi alegeam alte lecturi, alte domenii de interes, alte surse de inspirație. Îmi doream body modifications, nu doar de amorul simțului estetic, ci pentru a fi opusul ei.
Firește, îmi dădeam ochii peste cap atunci când, în ciuda strădaniei mele, primeam câte-un comentariu clișeistic de tipul: „Vai, dar ce mult semeni cu Cla!”
Și-atunci natura mea saturniană se încăpățâna și mai mult. Deveneam tot mai demonstrativă. Aproape până la obsesie.
Voiam să sfidez toate zicalele primitive precum „așchia nu sare departe de trunchi”, „ce naște din pisică șoareci mănâncă”, „sângele apă nu se face” etc.
Ei bine, nu că „le-am arătat eu lor”, dar sângele nu s-a făcut apă. S-a făcut martini.
Am o identitate independentă de nava-mamă. Caleidoscopică, dar autentică. Cu sau fără beretă, știu cine sunt. Iar săgețile lor otrăvite? Devin cenușă midway, pentru că focul interior arde mai tare.
Mă bucur că sunt mai bine. Și mă bucur infinit că pot scrie deschis despre asta.
Povestea #11
Relația mea cu cei de aceeași vârstă a fost dificilă. Și mama nu uita să-mi reamintească că eu eram problema. Am încercat să o înțeleg, pentru că nu știa mereu totul de la mine. Dar cu timpul am realizat că, și dacă îi spuneam că nu mă integrez sau că sunt dată laoparte, îmi răspundea că poate e vina mea, să las de la mine, să fiu ca ceilalți. Ce nu am înțeles eu și părinții mei a fost faptul că eram diferită. Iar să faci lucrurile altfel, în societatea noastră, înseamnă să fii un inadaptat.
N-am putut să mă schimb, ceea ce a adus cu sine anumite repercusiuni. Am intrat în grupuri de inadaptați social. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, până într-un punct. M-am regăsit în genul ăsta de grupuri, doar fiindcă simțeam și gândeam despre mine că sunt omul cu care nu vrea nimeni să aibă de-a face.
Sunt multe de spus, dar ce am învățat e că îi căutam pe oamenii asemănători în grupuri restrânse, acolo unde genul acela de persoană era reprezentată deja de mine. Oamenii potriviți vin și cu timpul, dar mai important e să îți faci curaj să inițiezi o conversație, în ciuda firii introvertite. Acesta este singurul mod prin care poți atrage în jur oameni asemănători ție, în lumea asta mare, într-un timp record.
Povestea #12
Probabil cel mai bun lucru pe care l-am făcut în ultimul an a fost să mă apuc de terapie. Nu știam ce e cu mine. Mă simțeam atât de singur, fără scop și dezamăgit de oameni. Oameni… care au reprezentat un element comun ce a cauzat fuga mea din multe medii. Oameni care m-au dezamăgit, având poate și ei trăirile și stările actuale ale generației de astăzi.
Însă, pe lângă „ghosting-ul” primit, am realizat că insecuritățile reprezentau o a doua problemă. Cum ar fi ca toate personalitățile tale să se lupte pe două fronturi?
Una dintre personalitățile conștientizate… este o „ea”. Acea latură ascunsă pe care mulți dintre noi nu am arăta-o niciodată cuiva.
Ascultând recent reel-ul unei cunoscute influencere despre diversitate, mi-am amintit cum am ajuns în ultima vreme să îmi asum această latură, alături de felul în care mă îmbrac, culoarea părului și afinitățile pentru tatuaje, cercei sau piercinguri. Mi-am amintit cum am ajuns la progresul actual în terapie și am ajuns să îl înțeleg mai limpede. Am înțeles cum laturi precum cea „critică”, „dreptatea” sau „partea întunecată” intră în conflict, ca apoi „balanța” să intervină și să potolească apele: „Nu așa o s-o ajutați pe ea.”
Overthinking și factori exteriori.
Ce ar spune lumea? Cum o să îmi asum asta? Cum o să mă mai simt comod cu mine?
Dar oare există un tipar în societatea actuală în care trăim?
Unicitatea noastră stă în calea lucrurilor de care suntem capabili?
Când mi-am răspuns la aceste întrebări, am realizat că sunt exact cum și unde trebuie să fiu. Și anume, că fiecare este unic, iar barierele din jurul nostru… doar fictive. Cât despre insecurități… mda… „ea” le întâmpină zilnic. Și le învinge ajungând să se descopere tot mai mult.
Îi mulțumesc terapeutului.
- Publicat la
